DAN PURIC, SCRIITOR: „CA SĂ VEZI UNDE SE REFUGIAZĂ CÂTEODATĂ AUTENTICITATEA DE A GÂNDI ROMÂNEȘTE: ÎNTR-UN TAXI. NU-I FANTASTIC?”

01/08/2021|Traian Horia✎
Reporter: Să schimbăm impresii.
Dan Puric:
Uite, trebuie afirmat cu toată tăria, în atenția eventualilor viitori și actuali inamici, că poporul român a fost, este și va fi de necucerit. Ce mă face să cred asta? În aparență, este o afirmație plină de orgoliu și care contrazice istoria noastră plină de umiliri și de umilințe. Și totuși poporul ăsta are o libertate de necucerit, care apare mai ales atunci când inamicul se crede stăpân pe situație. Îmi aduc aminte că abia se instalaseră la noi în țară la Constanța bazele NATO, pesemne ca să fim „apărați” de noi înșine sau, mai de grabă, să ni se creeze mereu inamici știind că pacea este dăunătoare organismului, când am văzut la televizor ceva incredibil. Și apropo de America, trebuie reamintit că ea este țara tuturor posibilităților dar, în același timp, trebuie să conștientizăm ceva cu mult mai important și anume că România este țara unde totul este posibil!

În aparență, este o afirmație plină de orgoliu și care contrazice istoria noastră plină de umiliri și de umilințe.

Dan Puric: Într-o seară, la televizor, am văzut niște imagini care sunt convins că vor rămâne unice pentru arhiva istoriei militare a lumii și al căror efect mobilizator și de încredere în noi înșine ca neam, îl resimt și astăzi. Dumnezeu după ce a făcut lumea s-a odihnit jucându-se. Și așa s-a născut poporul român! Țin minte și astăzi că până și vocea reporteriței care prezenta știrile era afectată până la uimire de ceea ce vedea. Informația neașteptată începea cu imaginea filmată a unor soldați americani, pușcași marini, cu armele ațintite spre mare, de unde așteptau încordați să vină niscavai inamici.

Imaginea mi-a adus aminte, fără să vreau, de o celebră carte intitulată „Deșertul tătarilor”, scrisă de nu mai puțin celebrul Dino Buzzati. În carte se povestea despre o fortăreață militară din Italia începutului de secol XX, unde militarii își măcinau timpul, așteptând încordați până la paroxism, niște „inamici” imaginari din secolul XII, tătarii. Îmi aduc aminte că toți erau contaminați de eventualul așa-zis pericol, în fond ireal, dar puternic setat în imaginarul lor. De fapt nu era importantă realitatea absurdă, care li se punea în față, ci întreținerea tensiunii psihice cu orice preț. Așa și în cazul nostru, bieții pușcași marini, cu fețele machiate de război Hollywoodian, lipiți trup și suflet de pușca lor cu lunetă, își risipeau privirea încordată în zarea nevinovată a mării, așteptând la rândul lor, pesemne, tot „tătarii”. Dar iată că dacă în cartea lui Dino Buzzati tătarii nu au venit, aici inamicul și-a făcut apariția din valuri. Ceva pe care nici Dino Buzzati sau alt scriitor din lume nu și-ar fi putut închipui vreodată că poate ieși din adâncul mării. Retina ochiului lor de soldați ce vegheau pacea, fusese brusc șocată, mai ales prin imaginea dată de luneta puștii lor, de o lume care le adormea simțurile vigilente, antrenate în ani de front, hipnotizându-i în cântecele unor „sirene” sublime, improvizate în regim de urgență de singura prietenă ce ne-a mai rămas, ca să-l citez pe marele istoric Gheorghe Brătianu: Marea Neagră.

Singura prietenă ce ne-a mai rămas, ca să-l citez pe marele istoric Gheorghe Brătianu: Marea Neagră.

Din larg, dincolo de gardul se sârmă ghimpată ce intra de pe plajă direct în mare, pe o distanță respectabilă, ca să despartă până și valurile de spațiul civil, veneau niște „nimfe” locale. Îmi aduc aminte că până și camera operatorului începuse să tremure de emoție. Ele, „nimfele” autohtone înotaseră pe lângă cumplitul gard militar de sârmă ghimpată, ce delimita spațiul NATO pe pământ românesc și în pardesiu de primăvară, înotând bras, se îndreptau întins și în grup organizat, ca niște crucișătoare erotice însetate de țărm, către ținta lor atât de inocentă și nepregătită pentru viața de român: se îndreptau spre pușcașii marini americani.

Din larg, de dincolo de gardul se sârmă ghimpată, veneau niște „nimfe” locale.

Dan Puric: Îmi aduc aminte când apa le-a ajuns până la brâu, și-au continuat drumul în picioare cu eleganță, braț la braț cu valurile și cum, cu gesturi senzuale și-au scos din modestele poșete câte un pieptene sau câte o pudrieră, începând să se aranjeze ca nu cumva să dezamăgească țărmul unde aveau să acosteze. Știu doar atât, că micul reportaj filmat se termina cu fața unui lunetist american de culoare, total dezorientat și dezarmat de noul inamic.

„Fetele erau braț la braț cu valurile.”

Reporter: Vă dau și eu una: la vreo săptămână după ce-au inaugurat baza americană de la Mihail Kogălniceanu, le-a furat unii gardul.
Dan Puric:
Binecuvântat să fie „hoțul” acela (râde, n.n.)! Era bine dacă le lăsa și un bilețel cu „Bine ați venit în România!”. Cred că există un blestem mioritic pentru toți aceștia care ne invadează ciclic istoria. Nu știu dacă ai aflat despre cazul cu oile de lângă baza militară de la Deveselu. Este absolut uluitor! Imaginează-ți că cei din conducerea militară NATO, care au sediu acolo, l-au dat în judecată pe ciobanul care, întâmplător, avea stâna așezată lângă ei, spunând că din cauza oilor și a behăitului lor, li se bruiază radarele și li se dă peste cap toată aparatura electronică, ordonându-i să plece de urgență de acolo cu oi cu tot.

„Behăitul oilor producea bruiaje pentru radare”

Dan Puric: Numai că acel cioban, spre deosebire de clasa politică de la noi, a avut replica la el, așa cum își purta bâta și, ca atare, le-a răspuns în cel mai autentic stil românesc, trimițându-i pe toți în grup la origini. Înjurătura asta atât de specială, unică, tipic românească, dacă ești atent, îți dai seama că este străbătută, în ciuda directeței ei, de la un cap la altul, de-o paradoxală milă creștină. În fond, este un îndemn, o sinceră urare de refacere ontologică a ființei. Este unică în lume și intraductibilă. Nu încerca s-o traduci în engleză, că va fi un fiasco! Vorba olteanului „Las-o încurcată, bine că e vie”!

Acel cioban, spre deosebire de clasa politică de la noi, avea replica la el. Așa cum își purta bâta.

Reporter: Ceva magic.
Dan Puric:
Nu e magic, este cinstit, este pe față, este o urare din tot sufletul nostru românesc. Iar sufletul acesta, cu toate că este intraductibil, este atât de luminos, pe când magicul este ceva întunecat.
Reporter: Zicea istoricul Herodot despre daco-geți „Cei mai viteji și mai drepți dintre traci!”. Bun, dar a mai zis ceva: „Păcat că nu sunt uniți!”.
Dan Puric:
Da, lipsa de unitate ce ne caracterizează este într-adevăr un mare păcat, dar care, de multe ori, paradoxal, printr-un soi de pronie cerească ne-a salvat. Ce contrast uimitor la acest popor! Mi-a spus mie odată un bun prieten evreu că „voi, românii, aveți defecte mari, dar care, dintr-o dată, se pot preface în mari calități”. Într-o lume aparent condamnată la derizoriu și la cronică neseriozitate, apar neașteptat, inteligența și spiritul viu al acestui popor.
„- Domnul Dan, nu este important cum trece timpul peste dumneavoastră, ci cum treceți dumneavoastră prin timp!”. Așa mi-a spus mie odată, nu un academician, nu un filozof contemporan dilematic, ci un simplu șofer de taxi. Ca să vezi unde se refugiază câteodată autenticitatea de a gândi românește! Nu este fantastică observația? Nu este oare ea plină de demnitatea de a fi? Cum traversăm lumea și nu cum ne lăsăm traversați de ea! Cât de necesară este în timpul degenerat, corupt și pornografiat pe care îl trăim! Și care de fapt, mai cumplit decât atâta, ne trăiește! Cum trecem prin El, prin Timp, sublimă libertate, niciun tribut plătit istoriei! Așa este poporul ăsta, surprinzător prin acea genialitate căreia istoria nu i-a acordat niciodată vreo șansă.

Ca să vezi unde se refugiază câteodată autenticitatea de a gândi românește. Într-un taxi.”

Dan Puric: Când marele profesor Nae Ionescu era la Berlin, l-a întrebat un german: „Domnule Nae Ionescu, la dumneavoastră, în România, cum stați cu înțeleptul satului?”. La care marele gânditor a răspuns: „La noi se pune problema invers: cum stăm cu prostul satului, căci restul sunt înțelepți!”. Ăsta a fost poporul român! Printr-un soi de înțelepciune subterană, tacită, s-a menținut în fața ambițiilor inteligente ale popoarelor cu caracter de pirat care ne-au înconjurat și încă ne înconjoară. Că acum avem o supraproducție la hectar de imbecili, de oportuniști și de cozi de topor nu trebuie să te îngrijoreze prea mult. Am mai avut și în trecut asemenea „recolte” cărora Dumnezeu le-a dăruit apoi o cumplită secetă. Nu cu astfel de indivizi ne refacem, ci întotdeauna am dăinuit în istorie și am mers cu fruntea sus prin enclavele astea de inteligență și mai ales de înaltă conștință creștină și românească.

Acum avem supraproducție la hectar de imbecili.

Dan Puric: „Nu te teme, turmă mică!” sau cum a zis Petre Țuțea, „energii mari pe suprafețe mici”! Există la noi, la toți, o privilegiată percepție a capitalului suferinței. Acum mulți ani, în gară la Viena, un țigănuș s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Nene, tu ești român!” „De unde știi?”, am întrebat total surprins. „Păi nu vezi că ai ochii necăjiți?”. Să nu-i dai nota 10? Necazul ăsta permanent, culmea, nu ne-a degenerat, ci ne-a făcut să vedem mult mai profund viața. Așa cum lacrima spală de impurități ochiul și îl face să vadă prin suferință esența vieții. De aceea este bine să trecem prin timpul acesta cu un spirit liber, creștin și să iubim poporul ăsta român cu toate defectele lui, căci are imense calități- ce pot să le șteargă în fracțiuni de secundă.
Reporter: Sigur…
Dan Puric:
Ce trebuie să constatăm că a fost și este foarte dăunător pentru structura sufletească a românului gândirea aceasta fără de țară și fără de Dumnezeu, infiltrată încet și în timp, ca un virus incontrolabil: că tot suntem într-o pandemie care stă cuminte în celulă și izbucnește când mediul este propice. Mă refer la acești așa-ziși filosofi români contemporani, care au vrut să schimbe albia de gândirea normală a acestui popor. Cei care au diluat certitudinea acestui popor în dileme toxice și speculative, așezându-se pervers la adăpostul reinterpretării critice. Astfel, am asistat cu toții, cu mâinile în buzunar, indolenți și apatici– confiscați de confortul așa-zisei democrații și mai atenți la frigiderele noastre decât la cultură și la identitate- cum au fost reinterpretați critic, până la asasinare morală, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, voievozii importanți ai neamului, ca să nu mai vorbesc de atitudinea denigratoare vizavi de generația interbelică de intelectuali. Mă consolez cu un singur gând: toți acești dilematici ai condiției de a fi român, care au erodat subteran bunul-simț românesc, au dezrădăcinat copaci-conștiință ai neamului, provocând dezastruoase alunecări de teren, vor avea parte de o Judecată de Apoi, căci acum nimeni nu îndrăznește măcar să-i numească pe numele lor adevărat: oportuniștii de serviciu născuți pentru a trăda.

Sunt oportuniștii de serviciu, născuți pentru a trăda.

Dan Puric: Dar mă gândesc la acea Judecată de Apoi așa cum o vedea Giovanni Papini (filosof și jurnalist italian, n.n.), care a spus că de fapt n-o să-i judece nimeni, doar că Dumnezeu le va da ocazia să-și aducă aminte ce au făcut. Dar-ar Dumnezeu să-și aducă aminte de pe acum! În fond, Dumnezeu le va dărui conștință, care astăzi le lipsește cu desăvârșire. Între vreascurile pe care această conștință le va arde, veți găsi publicații, ziare, menite toate să distrugă încrederea în sine a poporului român, manuale academice de demitizare a istoriei noastre premiate de foruri internaționale, precum și de clasa politică coruptă din România.
Reporter: De fapt era vorba de progresism. Progresiștii.
Dan Puric:
Viitorul lor seamănă cu cel al măgarului pe care îl călărea invers un iluminat budist. „De ce l-ai încălecat invers?”, l-au întrebat discipolii. „Îl las pe el să progreseze! Eu privesc spre trecut”, le-a spus el.
Reporter: Câte tipuri de spaimă există și care este cea mai comună la români?
Dan Puric:
Spaima românului dintotdeauna a fost cea în fața năvălitorilor. Astăzi este total surprins de acești năvălitori care vin dinăuntru, imense popoare migratoare de origine autohtonă, care calcă totul în picioare: credință, tradiție, cultură, limbă. Dar nu tot românul trăiește spaima asta, ci numai cel care nu mai are trecut și este intoxicat de prea multă contemporaneitate. În schimb, românul autentic nu se sperie de efemeridele astea de-o noapte.

Viitorul lor seamănă cu cel al măgarului pe care îl călărea invers un iluminat budist.

Dan Puric: Sunt cei care în ființa lor lăuntrică se întâlnesc zilnic cu râsul dacic în fața morții, despre care Emil Cioran (filosof român, n.n.) spunea că este râsul nostru salvator. Am să-ți spun ceva. Există în arhiva militară a Primului Război Mondial o fotografie document-cutremurătoare despre evidența acestui lucru, un corespondent de presă francez a fotografiat un moment unic. După victoria de la Mărășești, printre tranșee, găuri de obuze, soldații români s-au prins într-o horă și nu au făcut-o dintr-o isterie a unei victorii neașteptate, ci din sfântul instinct al dăinuirii noastre ca popor, acel cutremurător dispreț în fața morții, care ne-a făcut întotdeauna să-l prețuim pe Dumnezeu.
Amărâții ăștia de astăzi care conduc țara, încet, încet spre dezastru, nu știu că Armata acestui neam este în altă parte. Ei sunt doar găurile de obuz, trase pe pământul sfânt al acestei țări, tranșeele goale ale dezertării lor, de la ființa românească, pe care le va umple ploaia istoriei și le va îngropa înapoi cu pământ veșnicia de-a fi român. Scorburi-ideologice pe care viitura creștină a acestui popor le va duce la vale. Brâncuși (Constantin, sculptor român, n.n.) a intuit bine când a făcut „Coloana jertfei fără de sfârșit”.

Când eram doar un puștan, elev la liceul de arte plastice Nicolae Tonitza, profesorul meu de sculptură, domnul Pascu, m-a întrebat într-o zi: „Dănuț, tu știi ce reprezintă coloana lui Brâncuși?”. Eu i-am răspuns: „Domnule profesor, „Coloana fără de sfârșit” semnifică, după câte știu eu, regerminarea continuă a bobului de grâu”. Știu ca acum că s-a uitat la mine cu o privire adâncă și tristă și mi-a șoptit ceva care m-a marcat pentru tot restul vieții: „Dănuț, în primul rând, numai comuniștii care au încercat oricum s-o smulgă din pământ și din metalul topit să plătească deplasarea la Festivalul Mondial care se ținea la București a tinerilor UTC-iști din Târgu Jiu, dar n-a putut s-o smulgă din pământ tractorul, măi, Dănuț, numai comuniștii i-au dat denumirea asta abstractă, „Coloana fără de sfârșit”, adică o invitație la călătoria neamului către neant. Nu, Dănuț”, a continuat el, „ea a fost numită „Coloana jertfei fără de sfârșit”!”. Și luând o cretă, mi-a desenat pe tabla din clasă coloana din profil, acea succesiune de romburi geometrice pe care, apoi, el le-a prelungit în perspectivă cu mișcări precise. Și astfel, sub ochii mei uimiți, am văzut cum se desfășura spre înaltul cerului o suită de coșciuge, puse unul peste altul, iar ultimul a rămas deschis. „Ăsta-i destinul nostru ca neam, pe care l-a descris cu geniul lui Brâncuși: jerfa continuă!”, așa și-a încheiat profesorul Pascu demonstrația.

Tot ce mi-a spus atunci, mi-a rămas de-atunci în suflet. Mai târziu, am citit că un bun prieten de-al lui Brâncuși, Petre Pandrea, a avut o sclipire genială, când a afirmat un alt paradox și anume că sufletul poporului român este anarhic. Fii atent, nu a spus haotic, ci anarhic! Este o mare diferență! Adică țăranul român nu se închină la nimic pe pământul acesta, decât la icoană. Un bun îndemn pentru lumea de azi, rătăcită în haosul pandemiei premediate!

Fii atent, nu a spus haotic, ci anarhic! Este o mare diferență!

Reporter: Eventual, spiritul ăsta anarhic a și salvat țăranul român până-n zilele noastre.
Dan Puric:
Astăzi ca și mâine va rezista acel rest de popor– cum bine zice profetul Ilie– care se va închina la icoana României. Cei care se vor închina la imaginea ei în lume, vor dispare dimpreună cu această hologramă stupidă. Comunismul a distrus cât a putut instinctul de proprietate al țăranului, cei de azi, urmașii lor, finalizează opera sinistră prin procesul de regionalizare, distrugându-ne odată cu istoria și instinctul de apartenență. Devenim simpli locuitori ai unui spațiu geografic, care și acesta, încet- încet ni se topește sub picioare. Primul proiect diabolic a fost deșertificarea României. Să nu uităm că peste 6 milioane de români sunt în afara țării. Dacă stai de vorbă cu un om politic al guvernului de azi, nu o să vadă lucrul acesta ca pe o catastrofă, ca pe o cumplită crucificare a acestui popor, ci imbecilul crescut în burse occidentale o să-ți răspundă că e o mare realizare a libertății de mișcare pe care, vezi Doamne, democrația și libertatea lumii civilizate și, mai ales, agresiv-civilizatoare, ne-a pus-o la dispoziție.

Astăzi ca și mâine va rezista acel rest de popor”

Dan Puric: Acum, oportunistul ajuns în fruntea statului se laudă cu această rană deschisă a poporului român, numind-o diaspora românească, știind că ținută departe de țară, poate să fie pentru el o pepinieră electorală. Dacă mai stăm mult așa, în propria țară vom avea în curând, statutul de rezervație, iar în străinătate, de simplă seră– din care vom culege copii și tineri români, crescuți cu un alt aer și pe un alt pământ. Acesta este virusul împotriva căruia trebuie să punem la lucru imunitatea de a fi român, Credința!

Publicat de Blogul jurnalistului Traian Horia

Jurnalism de cursă lungă. Pentru vremuri ciudate.

%d blogeri au apreciat: